Mult prea târziu

  

 

     Încă îmi amintesc ziua aia, în Vama Veche, când cântai în jurul focului pe plajă. Aveai chitara în brațe, o sticlă de Timișoreana lăngă tine și țigara în gură. Era noapte și erau mulți acolo. Era 1 Mai. Bătea vântul rece și valurile Vamei se zbăteau furioase și ne chemau în mare. Dar am continuat să pășesc încet pe nisip, făcându-mi loc printre sticlele de bere aruncate peste tot și pungiile de chips-uri. Vroiam să văd băiatul ce cânta melodiile lui Chirilă. Am pășit încet pănă acolo și te-ai uitat la mine. Cântai Epilog. Părul creț îți ajungea la umeri și ochii albaștri erau atît de adânci, încât cădeam în gol când te priveam. Peste scurt timp am cântat împreună în jurul focului, după ce toți ceilalți au adormit. Nu-ți voi mai spune numele. Numai când îl aud sau îl rostesc tresar de durere, durerea provocată de plecarea ta. Nodul din stomac parcă mă roade, mă macină pe dinăuntru. A trecut atâta vreme de atunci. Au trecut ani, ani în care te-am căutat peste tot. Nu mi-ai spus unde locuiești. Nu știam cum te pot găsi. Toți anii ăștia am așteptat să fii acolo de 1 Mai, cu chitara în brațe și cu lacrimi în ochi de la emoțiile provocate de versurile geniului Chirilă. Dar am așteptat degeaba. Niciodată nu ai apărut.

     Nu voi uita noaptea de 1 Mai a anului ‘96. Nisipul era ud și nimeni nu era pe plajă. Iar tu îmi dezveleai corpul suplu, sărutându-mă. Erai peste tot, erai deasupra mea, erai dedesuptul meu, erai în mine. Pletele tale ude îmi udau corpul gol. Fierbeam. Eram amândoi beți. Gemetele mele se auzeau ca în surdină în liniștea sfâșietoare a plajei.

     Iar apoi m-am trezit. Nu mai erai lângă mine, dar ai pus o pătură pe mine și mi-ai lăsat un bilet: Te iubesc.

     Te-am așteptat și nu ai mai apărut. Am întrebat pe toată lumea de tine, dar nimeni nu mi-a spus nimic. Nimeni nu te cunoștea. Nimeni nu a văzut cu o noapte în urmă băiatul blond, cu ochi albaștri pătrunzători. Nimeni nu l-a auzit cântând melodiile lui Chirilă și nimeni nu îl recunoștea. Dar erau toți acolo cu o zi în urmă.

     Acum am obosit să te mai caut. Ai fost primul care mi-a spus că mă iubește. Mi-ai luat virginitatea pe nisipul ud din Vamă. Și apoi ai dispărut. Te urăsc, te urăsc, te urăsc. Dacă erai acum aici poate că nu mai urcam scările către acoperișul clădirii. Vechea tipografie, mizerabilă, plină de sticle goale de bere și gunoi, clădirea asta șubredă, umedă, jegoasă, mereu mi-a fost casa unde îmi face plăcere să vin. Pereții îmi vorbesc. Mereu a fost aici când am avut nevoie să îmi vărs sentimentele. Lumea trece nepăsătoare pe lângă ea și nu vede decât o clădire ce stă să se dărâme, dar e mult mai mult. Clădirea asta mă ascultă când vreau să vorbesc cu cineva, mă îmbrățișează când nu e cineva să o facă și îmi șoptește că va fii bine. Alții m-ar crede nebună, dar clădirea e vie pentru cei ce cred în ea. Mi-a fost de multe ori acoperiș deasupra capului când fugeam de acasă. Aici e, de fapt, mai acasă decât acasă. Aici o să se termine tot.

     Sticla de Timișoreana din mână îmi amintește puțin de Vamă. O să mă întorc acolo imediat ce ajung jos. O să te întâlnesc din nou, știu asta. Îmi șoptesc pereții umezi din jurul meu. Urc scările plângând de dor și de tristețe. Am obosit să te tot caut, poate că asta e singura soluție să te întâlnesc din nou.

     Am ajuns pe acoperiș. Picioarele îmi sunt pe margine și știu ce va urma. Va urma să te văd iar. O să îmi cânți din nou cu vocea ta caldă și o să facem iar dragooste pe plaja din Vama Veche.

     M-am aplecat urlând de durere în față și totul a început să-mi treacă prin fața ochilor ca un film prost. Nisip. Sticlă de Timișoreana. Valuri ude. Chitară. Tu. Ești aici? Mă doare, mă doare enorm și m-am răzgândit. E totul o minciună, nu ești aici. E totul doar în imaginația mea. Aerul îmi trece puternic prin păr. Încerc să țin strâns de sticla de bere, dar o simt cum se zbate să scape din mâinile mele. Încerc să întind mâinile să mă prind de ceva. Veau înapoi sus. Îmi e frică.

     Dar e prea târziu, e mult prea târziu. M-am izbit puternic de pământul jegos. Îi simt mirosul. Nu mă pot mișca, nu pot scoate niciun sunet. Mirosul de sânge îmi inundă nasul. Nu mai simt nimic, chiar nici durere. Totul se întunecă și nici acum nu te-am găsit…

     Poate în altă viață.

     Hei, e totul o ficțiune. Da, scrisă de mine. Sper să vă placă. 🙂